şi parcă văd, cu ochii minţii, cum blogu-mi va renaşte din propria-i cenuşă cibernetică şi se va înălţa, cu avântul unei supernove, spre alte ceruri, alte sfere mai optimiste, mai pline de vitalitate şi de entuziasm..

Mă gândeam ieri, pe când frecam gălbenuşurile cu zahăr pentru prajitura deşteaptă, că aş putea să-mi convertesc bebeluşul wordpress la o nouă religie, gastronomia, să-l fac să se inchine la zeul untului şi la zeiţa albuşurilor bătute spumă. Dar mi-am spus, doar atâta poţi, originalitatea ta s-a lovit de zidul nulităţii de ai ajuns să vrei să copiezi ideea centrală a filmului Julie and Julia? uf, şi uite aşa m-am convins că nu e tocmai o idee bună să propovăduiesc paşii ce trebuie urmaţi pentru a atinge culmea savoarei în cartofii cu ficat de porc gratinaţi. Să mă întorc acum la dilemele mele existenţiale, la această renaştere atât în spaţiul virtual cât şi în cel personal pentru că da, cele două se întrepătrund dat fiind că am ales blogul as a motivational tool pentru a pune piedică practicilor mele de autopersecuţie, de autoflagelare. Nu, nu mă lovesc cu biciul înainte de culcare precum călugării ascetici şi nici nu obişnuiesc să mă dau cu capul de pereţi, totul se întâmplă la nivel mental. Autocritica exagerată, nemulţumirea constantă, întrebările de tipul oare dacă mai făceam aia şi aia, rezultatul ar fi fost mai bun? sau germana mă-sii, de ce îmi pierd timpul cu lexemele astea când aş putea să citesc mai mult din atlasul de histologie al lui Junqueira? sau de ce nu pot sa mănânc, să scriu, să ascult Radiohead şi să ma uit la Californication, toate în acelaşi timp? mă împiedicau să găsesc plăcerea în lucrurile pe care le făceam, îmi dispersau atenţia şi mă transformau, încet dar sigur, într-un om superficial, care face treaba de mântuială. In fuga asta după mai mult, mai repede, mi-am pierdut suflul, atât la propriu, pentru că la finalul zilei eram extenuată şi frustrată, cât şi pe cel creator, cel care mă ajuta să privesc lucrurile în profunzime, să fac asocieri inedite, să scriu frumos, să aleg bine..Da, vorba Anei Blandiana, ne sabotăm singuri destinul şi apoi ne întrebăm de ce suntem nefericiţi.

en guise de conclusion – Hermione în Andromaque :  Où suis-je? Qu’ai-je fait? Que dois-je faire encore? Quel transport me saisit? Quel chagrin me dévore?