pe o căldură de asudă pietrele şi se scorojesc pereţii vaselor de sânge, o domnişoară într-un maiou abisal şi o fustă vulcanică, ducea anevoie două pungi uriaşe pline ochi cu floricele glazurate. se tot oprea, lăsa pungile pe asfaltul topit ca să-şi aranjeze sânii cu tendinţe expansioniste ce nu suportau încorsetarea sârmoasă a sutienului. uimită, privea dunga albă omisă de tiranul soare care ţinuse să-şi pună pecetea pe umerii, pe gâtul şi pe coapsele ei de silfidă pierdută într-o lume grotescă. îşi muia degetul între buzele cărnoase şi încerca mortificată să-şi şteargă dunga ingrată, mărturie a naturii ei originare şi singurul impediment în calea accesului  în cercul silfidelor cu bronzul perfect. ajunsă acasă, se descalţă de regrete şi constată că  pungile cărate de ea cu atâta greutate sunt  goale, toate floricelele glazurate căzând, una câte una, pe asfaltul topit. începe să plângă, să râdă, să ţipe, să dea din picioare, să fie descumpănită, să-şi ridice moralul, să caute adevărul, să-şi amâne angoasele şi, cu o mână ce parcă nu era a ei, îşi eliberează parul bogat din strânsoarea cocului, îşi aruncă departe maioul abisal şi fusta vulcanică şi începe să caute florile, dezbrăcată de aparenţe, de măşti, de convenţii. urmărind firul Ariadnei, îşi calcă pe urme şi vrea, cu mâinile goale, cu un deget pe buze scânteind a tăcere, să-şi înfrunte Minotaurul, să-şi stingă durerea dintre tâmple.