Încep iar să mă închid în mine, precum diafragma unei camere foto, care, în mâinile dibace ale unui fotograf, lasă să pătrundă lumina sau îi limitează accesul. Mă întreb dacă e bine sau e rău, dacă prin obturarea uşii din interior îmi blochez dezvoltarea, propria creştere. Să te împlineşti prin ceilalţi, să-ţi lărgeşti orizonturile prin relaţii interpersonale, prin conversaţii nesfârşite şi prietenii de suprafaţă inombrabile sau mai bine să te interiorizezi, să-ţi internalizezi reacţiile, gândurile, cunoştinţele, punându-le sub microscopul propriului arbitru şi devenind astfel prietenul intim al profunzimii (ceea ce ar putea avea drept consecinţe benefice grade mai înalte de înţelepciune, obiectivitate, raţionalitate, precum şi focalizarea asupra unor probleme cu care te confrunţi doar tu, tu-singura ta oglindă plasată într-un context specific numai ţie, fără alte imixtiuni care să te îndepărteze de problemele care te macină)? Răspunsul e oare în tine, iar ceilalţi sunt doar pioni ai distragerii atenţiei, ai bruiajului? Să nu uităm că a fi accesibil, deschis, binevoitor, disponibil rimează de multe ori cu a fi vulnerabil, luat drept paratrăsnet şi shoulder to cry on..
(Jumătăţi de adevăr, jumătăţi de existenţe
Ne târâm înbibaţi în alcooluri şi carenţe)
Să aruncăm un ochi şi în bucătăria lui Nietzsche, să vedem, el ce zice:
„Pentru mine e o consolare să ştiu că, dincolo de aburul şi gunoiul subsolurilor umane, există o umanitate mai înaltă, mai luminoasă, a cărei dimensiuni va fi una foarte redusă (căci tot ce se distinge este, prin însăşi esenţa sa, un lucru rar): aparţii acestei umanităţi, nu fiindcă eşti mai dotat sau mai virtuos decât acei oameni de acolo de jos, ci fiindcă eşti mai rece, mai lucid, mai perspicace, mai însingurat, pentru că suporţi singurătatea, o preferi, o cultivi ca o formă de fericire, ca privilegiu, ca o condiţie a existenţei, pentru că, printre nori şi fulgere, trăieşti ca printre ai tăi, la fel însă şi sub razele de soare, printre picăturile de rouă, fulgii de zăpadă şi orice ar veni în mod necesar din înălţimi şi care, atunci când se mişcă, se mişcă veşnic numai în direcţia de sus în jos. Aspiraţiile către înălţimi nu sunt ale noastre. Eroii, martirii, geniile şi entuziaştii nu sunt destul de calmi, de răbdători, de subtili, de reci, de lenţi.” (Aforisme, scrisori)
Extrase din jurnalul de peste vară:
„Azi am înfăşurat sarmale cu mămaia şi cu tanti Lenuţa de la B. În timp ce ele învăluiau cinci cocoloaşe de carne în foi de viţă atent selecţionate, cu o dexteritate indicibilă, eu aranjam unul singur în pliuri fine şi, înainte să-l aşez în mulţime, îl ridicam la nivelul ochilor, supunandu-l unui examen critic, adaugându-i un strat protector if needed..şi ce sarma ieşea, nici un tsunami n-ar fi putut s-o desfacă”
Vera in Bellu
„Cred că suntem înclinaţi să le dăm putere celorlalţi asupra noastră, să îmbogăţim reprezentarea stilizată pe care o avem despre o persoană cu noi şi noi elemente, venite din neant, din scenarii imaginate, distanţându-ne astfel de adevăr. Aşa se întâmplă şi când ne îndrăgostim, nu e nevoie decât de un chibrit ros pe jumătate ca să ne dăm foc. Singuri, cu un zâmbet idiot pe faţă. Te rog să te gândeşti la ce te-ai gândi dacă A nu ţi-ar ocupa mintea!”
„Vreau să vizitez Bellu..”
Am auzit de curând citatul „e mai bine să fii stăpânul gândurilor tale decât sclavul vorbelor tale”. Aş adăuga, sclavul privirilor tale, al gesturilor tale care trădează gândurile pe care voinţa ta le vrea încuiate în cel mai ascuns cufăr pe cea mai îndepărtată insulă a minţii tale, sub lacătul cel mai greu.
Eu sunt ca o carte deschisă. Până şi cel care face bastonaşe într-ale cunoaşterii naturii umane ar putea să-mi citească nesiguranţa, firea temătoare, frica de a nu dezamăgi, pe mine însămi şi pe ceilalţi, nevoia de a fi apreciată, lăudată, aprobată, aplaudată chiar, dacă stau să mă gândesc la ultima reprezentaţie pe scenă..Nu reuşesc să-mi domesticesc latura asta care caută mereu consimţire pentru actele mele sau, mai grav, bătăi din palme extaziate, încurajări puternice.
Să fie de vină dendronul social din fiecare, cel care menţine sau deviază coloana vertebrală şi care creşte o dată cu numărul grupurilor cărora le aparţinem, cu ramificaţii şi ramificaţii indomptabile? Ceva gen Facebook, noua mea adicţie, (care a urmat după cafeaua cu lapte şi ceaiul negru cu frişcă) cauţi să ieşi în evidenţă cu melodii foarte noi sau foarte vechi sau cu poze în locaţii inedite, te bucuri când vezi like-uri peste like-uri şi comentarii and shit, crezând că astfel o să vadă şi prietenii prietenilor tăi cât de tare eşti tu, având certitudinea că astfel ramurile dendronului tău social (metaforă pe care doar ce-am născocit-o, nu de alta dar îmi alesesem deja oja pentru unghii şi blushul pentru mâine şi nu mai aveam la ce mă gândi) se vor extinde, vor cuceri continente şi astfel, pământul pe care calci va fi mai sigur, mai luminos, că vor răsări floricele multicolore în urma ta..
Şi, ca să-mi rezum simplificator mood-ul din seara asta.. ceapa se toacă mărunt şi se căleşte în ulei, apoi se răstoarnă, în cercuri concentrice, peste roşiile scobite..
şi să adăugăm, Oreste în Andromaque: Et vous le haïssez? Avouez-le, madame, l’amour n’est pas un feu qu’on renferme en une âme: Tout nous trahit, la voix, le silence, les yeux, Et les feux mal couverts n’éclatent que mieux
pe o căldură de asudă pietrele şi se scorojesc pereţii vaselor de sânge, o domnişoară într-un maiou abisal şi o fustă vulcanică, ducea anevoie două pungi uriaşe pline ochi cu floricele glazurate. se tot oprea, lăsa pungile pe asfaltul topit ca să-şi aranjeze sânii cu tendinţe expansioniste ce nu suportau încorsetarea sârmoasă a sutienului. uimită, privea dunga albă omisă de tiranul soare care ţinuse să-şi pună pecetea pe umerii, pe gâtul şi pe coapsele ei de silfidă pierdută într-o lume grotescă. îşi muia degetul între buzele cărnoase şi încerca mortificată să-şi şteargă dunga ingrată, mărturie a naturii ei originare şi singurul impediment în calea accesului în cercul silfidelor cu bronzul perfect. ajunsă acasă, se descalţă de regrete şi constată că pungile cărate de ea cu atâta greutate sunt goale, toate floricelele glazurate căzând, una câte una, pe asfaltul topit. începe să plângă, să râdă, să ţipe, să dea din picioare, să fie descumpănită, să-şi ridice moralul, să caute adevărul, să-şi amâne angoasele şi, cu o mână ce parcă nu era a ei, îşi eliberează parul bogat din strânsoarea cocului, îşi aruncă departe maioul abisal şi fusta vulcanică şi începe să caute florile, dezbrăcată de aparenţe, de măşti, de convenţii. urmărind firul Ariadnei, îşi calcă pe urme şi vrea, cu mâinile goale, cu un deget pe buze scânteind a tăcere, să-şi înfrunte Minotaurul, să-şi stingă durerea dintre tâmple.
şi parcă văd, cu ochii minţii, cum blogu-mi va renaşte din propria-i cenuşă cibernetică şi se va înălţa, cu avântul unei supernove, spre alte ceruri, alte sfere mai optimiste, mai pline de vitalitate şi de entuziasm..
Mă gândeam ieri, pe când frecam gălbenuşurile cu zahăr pentru prajitura deşteaptă, că aş putea să-mi convertesc bebeluşul wordpress la o nouă religie, gastronomia, să-l fac să se inchine la zeul untului şi la zeiţa albuşurilor bătute spumă. Dar mi-am spus, doar atâta poţi, originalitatea ta s-a lovit de zidul nulităţii de ai ajuns să vrei să copiezi ideea centrală a filmului Julie and Julia? uf, şi uite aşa m-am convins că nu e tocmai o idee bună să propovăduiesc paşii ce trebuie urmaţi pentru a atinge culmea savoarei în cartofii cu ficat de porc gratinaţi. Să mă întorc acum la dilemele mele existenţiale, la această renaştere atât în spaţiul virtual cât şi în cel personal pentru că da, cele două se întrepătrund dat fiind că am ales blogul as a motivational tool pentru a pune piedică practicilor mele de autopersecuţie, de autoflagelare. Nu, nu mă lovesc cu biciul înainte de culcare precum călugării ascetici şi nici nu obişnuiesc să mă dau cu capul de pereţi, totul se întâmplă la nivel mental. Autocritica exagerată, nemulţumirea constantă, întrebările de tipul oare dacă mai făceam aia şi aia, rezultatul ar fi fost mai bun? sau germana mă-sii, de ce îmi pierd timpul cu lexemele astea când aş putea să citesc mai mult din atlasul de histologie al lui Junqueira? sau de ce nu pot sa mănânc, să scriu, să ascult Radiohead şi să ma uit la Californication, toate în acelaşi timp? mă împiedicau să găsesc plăcerea în lucrurile pe care le făceam, îmi dispersau atenţia şi mă transformau, încet dar sigur, într-un om superficial, care face treaba de mântuială. In fuga asta după mai mult, mai repede, mi-am pierdut suflul, atât la propriu, pentru că la finalul zilei eram extenuată şi frustrată, cât şi pe cel creator, cel care mă ajuta să privesc lucrurile în profunzime, să fac asocieri inedite, să scriu frumos, să aleg bine..Da, vorba Anei Blandiana, ne sabotăm singuri destinul şi apoi ne întrebăm de ce suntem nefericiţi.
en guise de conclusion – Hermione în Andromaque : Où suis-je? Qu’ai-je fait? Que dois-je faire encore? Quel transport me saisit? Quel chagrin me dévore?
Reflectând îndelung la întrebare, am considerat că direcţia unei campanii de PR cultural ar putea fi Fundaţia Calea Victoriei, al cărei domeniu de activitate este puţin cunoscut publicului, concluzie la care s-a ajuns în urma unui eveniment care nu şi-a atins obiectivul, acela de popularizare a lecturii în rândul adolescenţilor, şi care ar necesita derularea unei campanii de conştientizare a oportunităţilor oferite tinerilor. Pe fondul unei dezamăgiri faţă de şcoală datorate bombardamentului de informaţii, formării enciclopedice, pasivităţii tinerilor angrenati într-o rutină necreativă care păstreaza un formalism excesiv al relaţiei elev/student-profesor, s-a dorit crearea unor cursuri care să completeze educaţia din şcoli sau pe cea din familie. Acesta este argumentul pentru constituirea fundaţiei, dat fiind că tipurile de evenimente organizate sunt:
expoziţii cu lucrări ale unor artişti consacraţi sau ale unor tineri
dialoguri între personalităţi şi/sau profesori ai fundaţiei la Cărtureşti
prelegeri oferite de personalităţi sau pregătite de tinerii cursanţi
concerte de muzică clasică, muzica veche sau contemporană (jazz)
vizite la muzee, monumente arhitectonice din Bucureşti şi din apropierea capitalei – ghidul fiind un lector la fundaţiei
Aş merge chiar mai departe cu ideea, propunând un slogan pentru eventuala campanie „Educaţia non-formală, un pas înainte pe calea victoriei.ˮ
Pentru că am vrut să răspund provocării lansate pe site-ul Congresului Naţional al Studenţilor la Comunicare http://www.cnscpeweb.ro , în continuare veţi putea urmări versurile ce compun un scurt cântec dedicat culturii române, umilă creaţie proprie:
Ţi-ai spus: e greu,
ai vrut să-ţi întorci privirea de semizeu,
să îmbraci scutul sărac al tăcerii
când în ochii ei plumburii vedeai milenii.
Dar ai rămas sfios între stâlpii certitudinii
c-ai vrea să apeşi din nou pe clapele-i înalte,
cu degetele lungi ale dăruirii tale delabrate.
Şi te-a primit înfiorată, ca pe un fiu al rătăcirii
pentru că eşti şi vei fi parte din cultura izbăvirii.
Vroiam să descopăr, în multitudinea de ornamente, detalii, statuete ale castelului, ceva ascuns privirilor celorlalţi vizitatori, ceva care să mi se întipărească doar mie în memorie, care să fi scăpat atenţiei curioşilor ce s- au perindat pe acolo de-a lungul istoriei. Refuzam astfel să rămân la nivelul de mirare, „de wow, cat de tare-i, frate” al turistului mediocru, aspirând la un soi de negociere cu timpul înscris pe acea mobila aleasă cu stil, pe pereţii purtători de motive antropomorfe si de picturi, un fel de troc inedit: eu să las în urmă un gând, o idee, o parte din mine, în schimbul unui secret care să-mi fie încredinţat doar mie, o amintire singulară pe care s-o îmbrăţişez doar eu. După un moment de gândire, când ghidul reitera povestea principesei Mărioara, bătrânul Peleş şi-a aplecat coloana şi mi-a arătat, binevoitor, cum se spăla pe faţă, într-un vas bleu de ceramică, unul din copiii reginei Maria. Iar eu, ca să-mi respect partea de înţelegere, i-am lăsat un zâmbet, roşeaţa din obraji şi un gând de mulţumire.
M-am lovit la cap, la propriu, de dulap, în timp ce ştergeam praful..a curs până şi sânge. Aşa că, „să nu crezi ce-ţi spun acum, vorbele-mi sunt vânt nebun”
Cade uşor pe gânduri, urmărind cu privirea opacă gesturile ample ale prof. dr. de retorică, una din puţinele discipline, poate chiar singura, care-i stârneşte cu adevărat interesul. Acum însă nu poate urmări exerciţiul pedagocic cu atenţia cuvenită, simţind cum tăvălugul gândurilor nu o mai poate ocoli.
A evitat mult timp introspecţiile pentru că citise undeva că e primejdios să te cunoşti prea bine, să te studiezi prea mult, întrucât oricine ţine să se observe atent îşi descoperă limitele. Ceea ce dorea ea era să păstreze cât mai mult ideea că poate face orice, simpla stabilire a unui obiectiv garantând reuşita, obstacolele, zidurile care s-ar putea interpune în atingerea scopului..nişte bulgări de pământ care se pierd printre degete la o uşoară strângere în pumn. Firele sunt acum mai încurcate, de când şi-a propus să fie fericită. Fericirea, atât de imprecisă şi intermitentă, pare de neatins, mai ales atunci când eşti singur.. S-a gândit că poate excesele sunt o cale de a împlini un destin, dar a aflat curând că tot ele îţi dau dureri de cap dimineaţa şi ..regrete. Pe urmă şi-a spus că est modus in rebus şi s-a pliat pe tehnica pasului mărunt, entuziast şi sacadat în proiecte, după care lectura, lacrimile şi voluptatea paradisului artificial al literaturii au umplut pentru un timp golul.
In faţa unei căni cu ceai negru, cineva a întrebat-o care a fost, pentru ea, cel mai frumos moment de dragoste şi ar fi vrut să răspunda că atunci când au turnat aia ciment peste îndrăgostiţii din Jeux d’enfants, dar avea bănuiala că nu se referea la asta. Si i-a spus că habar n-are, că memoria ei de lungă durată sucks, când de fapt, dragostea fusese pentru ea una din acele experienţe pe care, dacă ar fi trăit-o, şi-ar fi descoperit limitele.
asumarea responsabilitatii pentru tulburarile emotionale
angajarea in activitate creatoare
angajarea moderata si prudenta in activitati riscante
constiinta clara a interesului social
acceptarea incertitudinii si capacitatea de ajustare a acesteia
imbinarea placerilor imediate cu cele de perspectiva
M. Klein: „Normalitatea este caracterizata prin tarie de caracterm capacitate de a face fata emotiilor conflictuale, capacitate de a trai placerea fara a provoca conflicte si capacitate de a iubi”
Minesweeper 